Nic Pizzolatto şi Cary Joji Fukunaga au livrat un produs excelent la începutul anului 2014, un serial de care nimeni nu auzise şi pe care nimeni nu îl aştepta. Fără o tradiţie mare, True Detective a ajuns peste noapte un serial cult, mulţumită jocului actoricesc genial al lui Matthew McConaughey, dar şi unui scenariu aproape perfect. Şi acela a fost doar primul sezon, în vreme ce în sezonul 2 s-a schimbat toată distribuţia, dar şi povestea. Hai să vedem dacă se ridică şi aceste 8 episoade la înălţimea primelor 8.
Din start vă spun că avem o coloană sonoră mai bună aici decât în primul sezon. Câteva melodii bune a avut şi prima parte, dar aici o avem pe melancolica Lera Lynn, care joacă şi rolul unei cântăreţe într-un bar părăsit şi dezolat. Cu un aer country dur şi fără compromisuri şi o chitară ţinută la minim, plus o voce tânguită, dar în acelaşi timp puternică, Lera conferă greutate scenelor în care Colin Farrell toarnă în el alcool şi droguri şi primeşte contracte de la un mafiot de California.
Colin joacă rolul unui detectiv eşuat, pe numele său Ray Velcoro, care are o viaţă total distrusă. El este despărţit de soţia sa şi luptă chiar şi pentru custodia parţială a fiului său, un roşcovan obez foarte timid, dar la care Ray tine foarte mult. El este din păcate “fructul” unei agresiuni sexuale suferite de soţia sa cu ani în urmă, dar detectivul îl accepta ca pe fiul său.
Pentru a lupta cu aceste probleme, cu o crimă veche şi cu faptul că e corupt, Ray apelează la alcool şi droguri. Apoi îl avem pe Taylor Kitsch, pe care îl ştim din John Carter, aici un poliţist homofob şi în acelaşi timp gay, cu grave traume din armată, el luptând în Orientul Mijlociu şi având pe conştiinţă multe. Rachel McAdams e probabil cel mai bizar personaj, o detectivă nesigură de forţele sale, înţepată şi în acelaşi timp vulnerabilă, dar şi extrem de băieţoasă, hartuind colegii de serviciu şi având şi probleme cu jocurile de noroc.
Pasiunea sa pentru pornografie e cel puţin bizară. Mulţi au strâmbat din nas atunci când Vince Vaughn a fost confirmat ca personaj negativ al sezonului 2, în rolul mafiotului Frank Semyon. Ei bine, al nostru Frank a făcut o treabă excelentă, lui fiindu-i rezervate monologurile gânditoare transplantate de la primul sezon. E interesant că e foarte uşor să te pui în pielea domnului Semyon, mafiot retras care acum operează în afacerile cu terenuri.
El este acum în legitimitate, dar mai interacţionează puţin cu elementele criminale. Motorul care uneşte acest cvartet de actori este o crimă a unui angajat al lui Frank, numit Caspere şi găsit cu ochii scoşi şi mutilat pe marginea drumului. El avea şi o valiză cu milioane de dolari ai lui Frank, practic toate economiile sale. Pus în faţa acestei situaţii, Frank redevine un gangster, amintind mai ales în a doua jumătate a sezonului de Robert DeNiro din Casino, poate totuşi puţin mai rece.
Colin Farrell nu prea convinge în autodistrugerea lui, pentru că parcă bea cu sila whisky şi atunci cand se droghează începe să plângă. În primul sezon Matthew McConaughey aiura şi halucina, profeţea şi savura fiecare ţigară şi bere, purtând viciile că o coroană şi nu ca un blestem. Întregul sezon e ţinut în spate de Colin şi Vince Vaughn totuşi, Rachel McAdams nefiind nici convigatoare şi nici realistă.
Taylor Kitsch e un personaj conturat OK, dar după cele 8 episoade dacă tragi linie şi îl scoţi din poveste, absolut nimic nu se schimbă. Am remarcat şi că mult din acţiune se petrece noaptea în acest serial, în încercarea de a da gravitate şi întunecime scenelor. Puteţi uita de elementul vag supranatural din primul sezon, în care aveam o sectă de satanişti şi pedofili ca răufăcători.
Aici avem o serie de oameni foarte bogaţi şi sus puşi, care manipulează tranzacţii imobiliare şi sunt implicaţi în prostituţie şi crime. Faptul că din când în când mai apar personaje cu măşti pe faţă nu prea sporeşte elementul “dark” al serialului. E păcat şi că avem doar 2 scene de “trip” în tot sezonul, una cu Colin Farrell şi una cu Vince Vaughn, dar ambele excelente.
Ca un făcut, la final de episod 4 avem şi o secvenţă de acţiune, nu la înălţimea celei din finalul episodului omolog din sezonul 1, care ar trebui predată la academia de film, având în vedere modul în care e filmată. Cea mai mare problemă a sezonului 2 e scenariul, dar şi dialogul. Pur şi simplu cei care au scris dialogurile nu se pricep să facă altceva decât să arunce din când în preţiozităţi în gura unui detectiv sau mafiot, pentru a alterna cuvintele rare cu vulgarităţi sau banalităţi.
Primele 30 de minute din ultimul episod sunt aproape de nesuportat şi când vezi asta după un prim sezon în care absorbeai cuvintele lui Rust şi le puneai ca citate pe wallul de pe Facebook, constaţi că Nic Pizzolatto are o problemă. Problema e şi cu actorii, pentru că trebuie să fii credibil atunci când aiurezi şi citezi mari filozofi, iar McConaughey a fost, dar nici unul dintre actorii din sezonul 2 nu ar fi putut livra la fel discursul.
Luând aceasta creaţie separat faţă de primul sezon, avem un fel de CSI întunecat, combinat cu puţin Profiler şi nişte Criminal Minds, plus în ultimele episoade şi o picătură infimă de Breaking Bad. Dacă nu exista primul sezon acest serial ar fi fost de nota 8 poate, dar aşa nu poate urca peste un 7.3. Subliniez din nou coloana sonoră excelentă şi surpriza produsă de jocul lui Vince Vaughn, mai ales în ultimele episoade.
Tweet
