Mad Max Fury Road are din start două atribute pe care trebuie să le ştiţi: deseori acţiunea pare pe fast forward, folosind un efect special de editare/filmare în care totul pare pe super viteză şi doi, dialogul e foarte, foarte limitat. Aici ideea se ramifică în două direcţii: fiecare replică devine memorabilă, iar personajele riscă să nu fie prea bine conturate. Şi totuşi sunt…
Mad Max are momente când e Fast & Furious, dar şi momente când e Borderlands şi chiar momente în care e un western veritabil. Avem poveşti de mântuire, avem evoluţie şi chiar şi o urmă de speranţă în această lume futuristă devastată de radioactivitate şi lipsa de apă şi petrol. Mad Max, filmul de acum 30 de ani reprezenta o cursă în deşert pe viaţă şi pe moarte, pentru petrol şi apă şi pentru eliberarea unor prizonieri.
Aveam un Mel Gibson în floarea vârstei, mai nebun ca oricând şi gata să facă orice cascadorie avea zănaticul George Miller în minte. Acum acelaşi regizor George Miller, care apropo a contribuit şi la scenariu l-a luat în primire pe Tom Hardy, şcolit în ale acţiunii din The Dark Knight Rises şi l-a trecut prin nişte peripeţii fantastice.
Am citit recent un articol care ne spunea că acest film nici măcar nu este despre Mad Max şi că adevăratul Max ar putea fi cu totul alt personaj decât cel jucat de Tom Hardy. Totul provine din lipsa de convingere cu care Hardy spune de-a lungul filmului cine este el de fapt. Şi aici cred că e momentul să vă familiarizez cu povestea peliculei. Totul începe atunci când Max e prins de un grup de războinici ai deşertului, luat pe sus şi tatuat, în vreme ce e prizonier.
Urmează o tentativă de evadare şi branduirea sa ca “perfuzie umană”, el având grupa sanguină zero. Practic, el trebuia să fie “supt” de sânge de un războinic din genul celor “half life”, afectaţi de radioactivitate şi albinoşi. Aceştia locuiau în Citadelă, condusă de Immortal Joe, un mamut bătrân, cu o mască fioroasă şi o natură perversă. El avea câteva soţii pe care le ţinea bine ascunse, împreună cu resursa vitală de apă, plante şi petrol.
La bazele citadelei (situată pe un munte) se afla prostimea, care primea apă cu porţia şi îl preaslăvea (şi ura) pe Joe. Evident, Joe a a adunat în jurul său o armată de nebuni, mutanţi şi ciudaţi, care îl apărau de popor. Din această gloată se desprinde generalul Furiosa, jucat de Charlize Theron, care se decide să salveze soţiile lui Joe, urcându-le într-o cisternă cu apă, lapte matern şi benzină şi luând-o la goană în deşert.
Pe urmele sale sunt trimişi albinoşii războinici, printre care se numără şi entuziastul Nux, extrem de slăbit şi cărându-l pe Mad Max cu el ca perfuzie, legat de maşină. De aici începe o aventură incredibilă şi în afară de ce am povestit până acum, 90% este urmărire cu maşina şi cifră octanica explozivă aruncată în urechile şi ochii voştri. Miller are un mod fantastic de a lega acţiunea şi povestea, astfel încât nu veţi strâmba din nas că Tom Hardy are doar 20 de replici în film.
El este extrem de expresiv şi momentele în care încearcă să zică ceva valoarează cât pagini întregi de fraze. Hardy are norocul de a performa în acest mod autist/introvertit/sălbatic, similar cu ce a jucat în The Dark Knight Rises, dar şi în Bronson şi în “Stuart: a Life Backwards”. Recunosc că au fost momente de-a lungul ultimilor ani când m-am întrebat dacă Tom Hardy chiar are niscaiva probleme la mansardă, reuşind să îl joace perfect pe Marlon Brando în interviurile acordate pe la jumătate vieţii, dacă vreti o paralelă. Vă recomand să căutaţi pe YouTube interviurile lui Brando şi veţi găsi exact comportamentul lui Mad Max din Fury Road.
Atunci când el trebuie să opereze pe cineva el zice doar “ac, aţă, dă încoa’, fă aşa, cârlig, acum” şi gata cu replicile timp de câteva minute bune. Vedem un singur zâmbet şi un thumbs up de la Hardy tot filmul, în rest e doar apatic, rece, distras, izolat în lumea sa interioară. Ca să nu mai vorbim că poartă o mască jumătate de film, fix ca Bane în Batman.
Actorul Nicholas Hoult m-a surprins aici, ca războinic radioactiv hiperactiv, care de 4 ori încearcă să ajungă în Valhalla, respectând tradiţii ultra bizare ale tagmei sale. El încearcă să se sinucidă şi să moară în cele mai eroice moduri cu putinţă şi mereu dă greş. Războinicii de tipul său au tradiţia de a se da cu un spray special pe gură (un fel de crom, aurolac sau cine ştie ce stupefiant) şi apoi să facă o nebunie, cerându-i unei alte persoane să le fie martor, prin ţipătul “Witness!”. Apoi persoana respectivă judecă performanta fie prin laudă, fie zicând “Mediocre!”.
Cine a jucat vreodată jocul Borderlands şi l-a apreciat, va iubi Mad Max Fury Road, îl va internaliza şi îl va visa multe nopţi. Mai are rost să vă vorbesc despre efectele vizuale? De la explozii la scara uriaşă, la cele mai trăznite vehicule pe care vi le puteţi imagina şi secvenţe de luptă surprinzător de realiste şi până la o tornadă de nisip, cu fulgere, siliciu şi explozii roşiatice, avem de toate aici.
Avem până şi eye candy, sub forma zânelor lui Joe, în contrast cu monştrii hidoşi care le urmăresc. Fiecare personaj din acest film are un întreg Shogun în spate, ducând un trecut şi o încărcătură emoţională fantastică. Până şi personajele negative sunt bine conturate şi îmi amintesc de vremea când lumea tresărea la femeia cu trei sâni din Total Recall cu Arnold sau copilul din burta acelui bărbat.
Exact acea senzaţie de vizualizare a unei ciudăţenii o veţi avea în Mad Max. Avem un pitic cu aere de şef, un gigant sensibil care îşi lauda frăţiorul mort, o creatură cu o mască hidoasă, un obez care ţine contabilitatea, un bătrân care are gloanţe în dinţi, un albinos care tot vrea să moară, o femeie tunsă periuţă cu faţa vopsită cu ulei de motor şi o mână robotică şi lista e mult mai lungă.
Acea femeie cu mâna robotică este chiar Charlize Theron, aka Furiosa, care e departe cel mai bun rol al filmului. Ea e peste Tom Hardy şi are ceva şanse la marile premii anul viitor. În ce priveşte soundtrackul, deşi el este de calitate, DJ-ul Junkie XL cade în capcana sunetelor generice, mai ales la acea furtună şi nu ne lasă cu nici o melodie memorabilă. Mad Max Fury Road reprezintă o performanţă, prin prisma faptului că are atât de puţine replici, atât de multă acţiune şi totuşi nu e genul ACELA de “film de acţiune fără minte”.
El trebuie văzut pentru a intra în starea de spirit suicidala a condusului maniacal prin deşert, într-o lume fără speranţă. Veţi pleca de la film total altfel decât aţi venit şi pentru asta peliculă merită un 9.4 din 10.
Tweet
