E drept că nu mă aşteptam la mare lucru de la Jurassic World, dar el a reuşit să fie totuşi sub aşteptări. Cu un Chris Pratt apatic şi o Bryce Dallas Howard de la care nu îţi poţi lua ochii (o roşcată focoasă), această producţie e foarte departe de filmele cu dinozauri cu care am crescut.
Povestea filmului e foarte previzibilă. Astfel, la 22 de ani după evenimentele din Jurassic Park, o insulă numită Isla Nublar oferă turiştilor cam aceeaşi experienţă, prin intermediul noului parc Jurassic World. Avem atracţii turistice de tot soiul, un “delfinariu” cu un dinozaur acvatic gigant, plimbări cu “girosfera” şi posibilitatea de a te da cu kayakul pe lângă stegozauri.
Evident, publicul vrea bestii mai mari şi mai colţoase, astfel că laboratorul de cercetare de pe insula face o ciorbă de ADN-uri şi îl creează pe Indominus Rex. Mai bine zis o creează, pentru că e vorba de o femelă. Aceasta este închisă într-un mediu bine izolat şi testată înainte de a fi integrată în traseul de atracţii al insulei.
În toată această schemă îşi fac apariţia Gray şi Zach, doi puşti, un adolescent şi un băiat de aproximativ 10 ani care vizitează parcul. Ei vin de fapt în vizită la mătuşa lor, Claire, jucată rezonabil de Bryce Dallas Howard. Ea administrează Jurassic World şi nu are timp de cei doi puşti aproape deloc. Inevitabil ei ajung în mijlocul junglei fix când lucrurile o iau razna şi Indominus Rex evadeaza.
Chris Pratt apare surprinzător de puţin pe ecran şi tot ce iese din gura lui e truism şi catch-phrase. El are rolul unui fel de îmblânzitor de dinozauri, omul care are grijă de Raptori şi care aparent îi şi controlează. El ar fi trebuit să îl evalueze pe Indominus Rex, care evadează fix când Chris se afla acolo pentru a vedea cu ce se confruntă. O combinaţie de gene de sepie, cu cameleon şi raptor, acest Indominus este mai puţin masiv decât faimosul T-Rex, dar vrea să ne sperie prin deschiderea uriaşă a gurii sale, ţepii de pe spate şi corpul alb.
Odată scăpat dinozaurul începe să omoare tot ce mişcă, de la soldaţi la dinozauri ierbivori. Cumva printre gheare îi scăpa şi Zach şi Gray, care tot timpul se vaita legat de divorţul părinţilor lor şi încearcă să creeze o legătură frăţească, dar chimia celor doi mici actori nu e deloc credibilă. Prototipul de patron relaxat şi stăpân pe situaţie e aici sub forma lui Irfan Khan, care a jucat în Life of Pi, iar aici e un miliardar care deţine parcul Jurassic World şi vrea să salveze situaţia cu un elicopter.
Evident el da greş şi lucrurile devin şi mai rele când o hoardă de pterodactili e eliberată şi începe să ia turişti pe sus. Nu am de gând să mai spun spoilere şi trebuie să afirm că Indominus e randat destul de bine, dar nu are acel factor de groază pe care îl regăseam în producţiile lui Spielberg. Se remarcă şi orientarea spre publicul de vârsta mică, toate scenele gory fiind automat încheiate cu o mişcare de cameră care cenzureaza sângele, organele şi alte lucruri care ar deranja copiii.
De departe cel mai enervant personaj e Hoskins, jucat de Vincent D’Onofrio, un expert militar care vrea să folosească raptorii pentru a prinde un Indominus şi vrea să creeze o armată de dinozauri militari. El se poartă de parcă deţine insula, încearcă să îi spună lui Owen (Chris Pratt) cum să le dea comenzi raptorilor şi evident sfârşeşte rău.
Pentru un film despre dinozauri am văzut surprinzător de puţine specii pe ecran. Am văzut nou venitul alb, clasicul ierbivor blând, triceratops, raptor, pterodactil, un gigant acvatic şi spre final şi T-Rex. Pentru o insulă cu 20.000 de turişti şi preţuri exorbitante parcă mă aşteptam la ceva mai mult totuşi… Nici muzica de fundal nu merită vreo mentiune, poate doar faptul că auzim din când în când tema principală Jurassic Park remixata puţin. Inevitabil avem şi câte un tribut pentru filmele vechi, precum revenirea la vechiul parc, îngropat în junglă, că o ruină.
Secvenţele de urmărire sunt foarte scurte şi faptul că Owen poate controla Raptorii e de-a dreptul ridicol. Nu pot spune că avansul tehnologic al dinozaurilor animaţi acum se simte, dacă îi comparăm cu bestiile din precedentele filme. Mecanismul ieftin de a aduce uriaşul carnivor cu botul lângă personajele umane ascunse după o maşină şi a le mirosi ameninţător e folosit de 2 ori aici, niciodată cu destulă teroare că în primul Jurassic Park.
Chris Pratt livrează şi elementul comic al filmului, prin replici amuzante şi încercarea de a fi mereu dur, călit şi blazat. El şi Bryce Dallas Howard au o oarecare tensiune între ei, dar ca şi în cazul puştilor, chimia este zero. Un aspect ironic e toată acea colecţie de magazine care vindeau suveniruri cu dinozauri, plasate lângă restaurante cu Coca Cola, pizza şi chiar şi un IMAX, semn că vizionarea dinozaurilor devenise o experienţă de consum oarecum banală şi nu ceva special ca în celelalte filme.
Jurassic World nu convinge cu privire la autenticitatea acestui parc, iar actorii nu fac un joc prea bun, în frunte cu cei 2 puştani, care din păcate nu au deloc sarea şi piperul copiilor din Jurassic Park 1 şi 2. Senzaţia de groază la atacul pterodactililor e înlocuită cu comicarie şi niciodată nu se simte iminenta vreunui pericol real. Cu toate aceste probleme, pelicula primeşte de la noi o notă de 5 din 10 şi nu prea putem să o recomandăm.
Tweet
