Atunci când a apărut Inside Ouţ, tradus la noi Întors pe Dos, toate reviewurile îl numeau una dintre cele mai bune animaţii din ultimii ani. De ce? Pentru că reuşea să provoace emoţii şi multă lume spunea că a plâns la acest film. El este destinat celor mici, dar şi celor mari şi e interesant de văzut că peliculă e marcată mai proeminent cu branding Pixar decât Disney, semn că echipa veche şi-a reintrat în atribuţii.
Povestea e foarte originală aici: protagonista este micuţa Riley, o fată de aproximativ 10 ani care se mută din oraşul în care a copilărit împreună cu familia sa într-un nou oraş. Cu toţii ştim că o mutare e o experienţă traumatizantă, mai ales pentru un copil. Ei bine, aici începe conceptul inedit. Riley, ca şi orice fiinţă umană are cele 5 emoţii de bază: frică, furie, dezgust, bucurie şi tristeţe.
Fiecare dintre emoţii are un personaj viu şi animat asociat, care trăieşte, gândeşte şi respira în capul oamenilor. Ei se afla la un pupitru plin de butoane şi controlează comportamentul uman. În fiecare zi decizia de a fi Furios, Supărat sau Fericit va da naştere unei amintiri, etalata sub forma unei bile că de bowling, colorată în respectiva nuanţa a emoţiei.
Domnul Furie e îndesat şi roşu, cu o flacără deasupra capului, deci un moment de furie va deveni o amintire roşie. Joy, personajul central al cvintetului şi un fel de şefa a echipei este aurie şi aduce puţin cu Tinkerbell. Amintirile la care participă ea sunt galben aurii şi ea are grijă să fie cât mai multe de-a lungul unei zile. În anumite momente există şi amintiri speciale, pe care le vei avea toată viaţa, iar acelea sunt strălucitoare şi plasate într-un fel de hub/cortex în sala de control.
Mi se pare genial modul în care Pixar îi învaţă astfel pe cei mici care sunt emoţiile umane. De remarcat şi ostracizarea Tristeţii (albastra si grasuna, cu ochelari), care nu e lăsată aproape niciodată la pupitru, pentru a nu genera amintiri albastre. Inevitabil îi va veni şi rândul ei, pentru că nu putem trăi fără tristeţe. Întreg sistemul de aici e mult mai complex, existând şi câte o insulă asociată personalităţii lui Riley.
Există insula familiei, a hockeyului (ea practică acest sport şi se pricepe la el), insula amiciţiei şi aşa mai departe. Ei bine, odată cu mutarea micuţei în alt oraş lucrurile o iau razna şi Furia şi Tristeţea apar tot mai des, ba chiar că amintiri importante. Insulele încep să se surpe, iar Joy/Bucuria încearcă să salveze situaţia. Apare în peisaj şi un prieten imaginar al lui Riley, un elefant roz numit Bing Bong, care e foarte comic şi fusese rătăcit prin “arhive”.
Animaţia colorată şi oarecum minimalista e bine realizată aici şi toate personajele au ochi mari şi fete expresive. Riley este excelent desenată, ca un copil timid şi are gesturi pe care la personajele Disney nu le vedem prea des, ea ezitând, temându-se, având chiar şi un mic defect de vorbire din câte am auzit. Totuşi, lăsând la o parte şi povestea şi animaţia, actorii vocali sunt cei care fac treaba cea mai bună aici.
Şi nu e de mirare, pentru că sunt cei din şcoala Saturday Night Live. Amy Poehler duce în cârcă toată distribuţia în rolul lui Joy şi deşi anii au trecut şi ea este o femeie la maturitate, vocea copilăroasă i-a rămas. Tot din SNL vine şi Bill Hader, care joacă rolul lui Frica, iar Phyllis Smith, pe care o ştim din The Office are crucialul lor al Tristeţii.
Mindy Kaling, tot din The Office este Dezgustul, care e mai degrabă o fandosită verde ce nu vrea să facă nimic ce ar putea provoca scârboşenii. Dacă e ceva ce nu am apreciat la acest titlu e modul în care sunt prezentaţi părinţii lui Riley. Mama este mai degrabă ignorată, iar pe tata se pune mult accent, dar într-un mod mai puţin realist. El devine rapid un clişeu, părintele care are mereu treburi şi afaceri şi ajunge să nu mai petreacă timp cu copilul său.
Nu am remarcat un soundtrack deosebit aici, dar acele lumi construite în interiorul lui Riley sunt fascinante. Avem castele din cărţi, un abis în care se duc amintirile şi personajele uitate şi un soi de mega bibliotecă în care fiecare “bilă” de emoţie şi amintire este depozitată. Vedem curăţătorii cum vin, iau câte o bilă care e o poezie de la şcoală sau un personaj de la televizor şi îl şterg, pentru a face loc unor amintiri noi.
Totul e atât de frumos şi inocent gândit, încât Pixar merită felicitaţi pentru această abordare copilăroasă şi în acelaşi timp matură a conceptului de memorie şi emoţie umană. Inside Out sfârşeşte prin a fi o lecţie pentru părinţi când vine vorba de înţelegerea copiilor lor şi o lecţie pentru cei mici legată de emoţiile lor. Filmul scuteşte multe şedinţe la psiholog şi este o operă de arată matură şi arătoasă. Îi acordăm o notă de 9.5 din 10.
Tweet
